joi, 7 mai 2009

panza de la poarta rosie...



"ultimul care ajunge la poarta rosie ii un castravete!!!"... asa incepeau toate jocurile... nu eram niciodata primul... erau aia mai mari... la intrebarea: traiesc si eu in trecut? am decis ca cel mai bun raspuns dat mie insumi poate fi, nu altul, decat: nu... dar imi place sa ma adancesc in el... mai ales pentru acea copilarie a mea... acea copilarie scurta... acea copilarie pentru a carei pierdere am invinuit atatia ani pana acum pe altii... printre multele temeri care le am e si aceea ca acum nu mai am pe cine sa dau vina cand pierd ceva... spuneam eu adesea mai multor persoane ca-mi voi scrie mare pe perete: nu iti dai seama ce ai pana cand nu pierzi acel Ceva... pe cat de adevarat, pe atat de dureros...
dupa o lunga retrospectiva a anilor ce au trecut, nu pot decat sa imi amintesc ca iar am uitat sa fumez din tigara ce arde in scrumiera...
frica... mi-e frica de multe... fiecarui om cred ca i-e frica de ceva... mi-e frica sa uit ce imi doresc, dar in acelasi timp stiu ca poate nu am stiut niciodata... mi-e frica ca am ramas singur si si mai tare ca asa am fost tot timpul... mi-e frica a nu constientiza ca poate nu am cum sa raman singur si singuratatea asta e doar o negare a bunavointei celorlalti de-a le pasa, de-a avea grija de mine, a tinde sa scoata ceva bun din mine... nu cred ca mi-e frica de dumnezeu... poate nu din motivul ca nu cred in el, dar citisem eu cand eram mai "mic", ca de-un dumnezeu cu atata bunatate in el nu are cum sa iti fie frica pentru simplul fapt ca nu poti gresi in fata lui...
12 ani... poarta mai exista... nu mai e rosie demult... e atat de roasa de vreme incat nu ai spune ca a avut vreodata alta culoare decat ruginie... caldura imi inmoaie picioarele... atat de liniste in jurul meu... imi tarai tenisii prin praf ca sa-l rascolesc... e doar praf si numai praful s-a ales... de viitorul pe care mi-l imaginam stand la umbra prunilor de langa poarta... de pruni... de poarta rosie... voiam sa fiu si eu politist... sau macar doctor... si nimeni nu credea ca nu pot sa ajung asa ceva... nici macar eu...
succesul a devenit mai strain decat teama de neputinta...
chinuit de frica mai tare decat de foame... mai tare decat de setea de un alt eu... rezemat cu spatele de gardul rece, langa o jumatate de litru de apa si 4 chistoace stranse in pumn, ma intreb: incotro... cat mai departe... mai departe de timpul asta... poate si de locul asta...
am ajuns... departe... ani multi... m-am oprit langa acelasi gard sa ma intreb de ce am ajuns in acelasi loc si aceeasi stare... acelasi timp... sa ma intreb din nou incotro si la ce mi-a folosit tot timpul pe care mi l-am asumat pentru a face ceva... la fel de confuz...
alte 2 umbre... aceiasi silueta dintotdeauna si inca una care s-a tot schimbat... in toate am vazut aceiasi ochi disperati... pe fiecare fata am vazut aceiasi intrebare... o silueta intinsa pe pat si cealalta mangaindu-i incet fruntea... acelasi sevraj... aceiasi hotarare ca de fiecare data a renuntarii la viciu... doar motivul e altul... motivul e cealalta silueta... e altul doar pentru ca cealalta umbra e alta... si iar ma simt mai chinuit de ideea de-a trai asa decat de moartea in sine...
acum pe cei mari ii vad mancand seminte si band bere in fata portilor lor... pe cei pe care i-am tinut in brate ii aud de din departare cum alearga spre poarta odata rosie ca ei sa nu fie castraveti... un zambet... eu m-am intors de unde am plecat... oare ceilalti se vor intoarce?... sau macar isi vor mai aminti de poarta rosie?
o umbra se ridica... cealalta dispare... aplec capul... astept sa vina alta... din nou frica... poate a fost ultima... poate raman singur, asa, stand in picioare si asteptand...
o panza... atat cred ca mai tine cele 2 balamale... un paianjen iesit sa se intinda la soare o face sa scartaie de parca ar darama-o cu totul... se sperie si fuge... a abandonat-o... nu mai e sigura... ceea ce o mai tine e casa lui... mai bine isi construieste alta in alta parte... in alt timp... am mai ramas doar eu in fata unei porti odata rosii...o silueta contempland o panza pe o poarta care aminteste de toata copilaria ei ...o umbra intrebandu-se de ce a ajuns in acelasi loc, aceeasi stare.... in acelasi timp...




8 mai 2009--- TudorDombiCatalin --- schita
1:10 am

La multi ani, Fata! :)

6 comentarii:

  1. superb povestit. nu e trist . e chiar frumos. am observat insa ca tu duci sa te gandesti ca o persoana in varsta, cu familia care te-a uitat,cu prietenii care te-a uitat. si ai ramas doar cu locul care inca te primeste la fel de calduros si la fel de familiar dar de fapt foarte strain. gandesti ca o persoana de la azilul de batrani. ti se pare ca tot ce a fost mai important a disparut. sunt sigura ca ai observat ca tehnologia evolueaza, inteligenta evolueazaq, viata evolueaza,totul evolueaza in jurul tau doar tu te tii strans de niste lanturi ramanand pe loc. si asa vin starea asta. de ce nu incerci sa evoluezi si tu in viata asta cum ar trebui sa facem toti? superb scris, din nou :)

    RăspundețiȘtergere
  2. "Copilaria e o lume aparte; pentru noi o lume ciudata, fantastica, ireala, pentru cei ce fac parte din ea dimpotriva, una reala si plina de armonie."

    "Copilaria este locul de refugiu al problemelor insolubile"

    "Copilaria este ca o oglinda care reflecteaza in viata de mai tarziu primele imagini."

    RăspundețiȘtergere
  3. "So now, alone or not, you've got a walk ahead. Thing to remember is if we're all alone, then we're all together in that too. "

    imi cer scuze ca e in engleza, dar in romana isi pierde din inteles..

    RăspundețiȘtergere
  4. oh, stop being all "bilingual"!

    ...kiss me arse!

    kiss "mine"!in enhlish!"

    RăspundețiȘtergere
  5. anu` urmator nu o sa mai aud "la multi ani" d la tine.anu` urmator nu o sa mai stau p aceea banca cu tine...

    RăspundețiȘtergere