joi, 7 mai 2009

punct...

Acesta nu este un text literar---este schitarea unei idei--- varog sa o tratati ca atare--- multumiri anticipate

zambea din politete... nici nu auzea de ce rad ceilalti... pentru el era un client ca si toti ceilalti... ca toti ceilalti care veneau la ora asta in magazin... scotea pe rand fircare produs din cos... nimic neobisnuit: o jumatate de vodca Polar, un pachet de Rhonson, parizer de 30 de mii si o paine neagra mica...

ceea ce il facu sa uite unde e si sa isi aminteasca de unde a pornit a fost bucatica de ciocolata invelita intr-un staniol sifonat si o bucata de hartie rosie care o imbratisa ca intr-o forma de ceas... termenul de valabilitate era aproape sters... fata Scufitei Rosii era incetosata si aprape galbena...

o ridica, se uita la pret, o batu in casa de marcat si o lasa sa cada din mana langa cos...

sunetul ca de tocuri bocanind pe asfalt il facu sa se piarda de tot...

in garsoniera mereu prost incalzita cu peretii impodobiti aproape simetric de igrasie si panza de paianjen, isi astepta seara, cu ochii inchisi, prefacandu-se ca doarme, mama... mama aceea care abia ii mai putea contura imaginea in ganduri... mama aceea cu ochii vinetii si fata ridata inainte de vreme... mama aceea pe care a surprins-o de nenumarate ori in fata oglinzii plangand si rostind aceleasi cuvinte care ii rasunau si acum in minte dar care atunci nu le intelegea: Cand s-au intamplat toate astea?!?... Ce vreau?!?... Ce caut aici?!?...si o privea cum incearca sa isi stearga batranetea si oboseala de pe chip cu degetele umezite pe limba ca pe o pata de funingine... acea mama cu picioarele mereu reci si privirea mereu calda...

in fiecare iarna de dupa "constientizare cum ii spunea acum, o implora sa nu mai bea, o tinea de mana si o asculta cum se roaga printre gemete, suspine si tuse...adormea totdeauna inaintea ei si se treze in aceleasi haine de cu o zi inainte, invelit cu plapuma pe care o stia patata dintotdeauna...

atunci fugea sa isi descopere comoara din bucatarie...

in fiecare seara venea acasa il pupa pe obraz si isi trecea mana prin parul lui... deschidea ochii, clipea ca si cum ar fi dormit, pe urma alerga dupa EA in bucatarie si se zgribulea cu picioarele goale pe gresia crapata si rece... stia ca daca va spune ca a fost cuminte si ca l-a laudat educatoarea pentru ca a citit mai bine decat ceilalti va primi acelasi raspuns si recompensa... acea mica comoara... Pai daca ai fost cuminte, mami ti-a adus ceva! scotea bucatica de ciocolata umpluta cu o crema verde, tare si sfarmicioasa care avea gust de tutun vechi... era mica lui comoara... o desfacea repede o mirosea si mai mandru decat un zeu spunea tare dar pentru el ca va avea sa o manance dimineata...

statea langa ea tinand-o de mana, adormind inaintea ei...

in ziua aceea nu a mai venit...

acum isi aducea aminte...atunci era prima oara cand nu venea!de fiecare data cand ii zicea tata: "inchide ochii si striga: -mamiii!!", venea...

acum nu a mai venit...

stateau pe marginea drumului, sub umbra de tei, cand tata nu i-a mai spus sa inchida ochii si sa strige dupa mama.... a facut-o el din proprie initiativa...spera ca tata sa ii spuna, sau doar sa ii dea de inteles ca nu trebuie decat sa repete,gestul, strigatul... dezolat...spera inca... a pus mainile, inca prea mici sa ii acopere bine ochii, a tras aer in piept si si-a chemat mama... nu a venit... a mai incercat... nu venea... el nu constientiza ce se intampla... "probabil ca se lungeste joaca", se gandea el... radea...

din ochii tatalui curgeau lacrimi... atat de subtile si atat de tacute ca nu cumva sa fie dibuite de copil...se abtinea...nu reusea cel mai bine sa isi camufleze durerea... el stia...nu are sa mai vina... niciodata... a izbucnit...

copilul si-a luat mainile de la ochi si, nedumerit, a intrebat: "Tati, plangi?!? -De ce? -Ce ne jucam? -Asa-i ca oamenii mari nu plang niciodata? -Pe ei nu ii doare nimic niciodata... vreau si eu sa fiu mare sa nu ma mai doara cand ma lovesc!"

a inceput sa rada... nu s-a lovit... dar il durea tare... a fost lovit... de ceilalti, de soarta... el era mare si plangea... intr-adevar pe oamenii mari nu ii mai doare?... de ce plange atunci... constientiza... omul matur constientiza, copilul din el plangea pentru "omul mare"... acel om care constientiza... simtea ca s-a descoperit... dar ce folos... era prea tarziu...a avut nevoie de lovitura asta ca sa isi dea seama din ce este creat sufletul lui...cine este El cu adevarat?... copilul din el plangea pentru omul matur...doar el putea sa sufere sincer... omul mare ura...

35 de ani... aceeiasi bordura, aceiasi tei... copilul era acum om matur... isi mangaia fiul pe crestet si se vedea pe el... acum isi aducea aminte... o lacrima... atat a curs... se tinea tare... nu era voie mai mult... tine minte de starea lui cand si-a vazut tatal plangand... atunci nu constientiza cu adevarat dar era cu adevarat speriat...si-ar fi dorit sa vina mama sa aiba grija de amandoi... cum striga: "mamiiiii daca nu vi acum, tati plange..."... se intorcea spre tatal sau, radea tare si intreba: "acum crezi ca o sa vina daca o pacalim ca plangi?!?"... nu a venit...

pe urma a costientizat...il durea si pe el... copilul dinlauntru-i plangea.... omul constientiza si copilul suferea pentru el...sincer, brutal...

-Cat face? Domnu`, cat face?!?

-----l-a trezit-----

-148 de mii, va rog!

a mai inchis ochii odata... doar a suspinat...

m-am intins sa aranjez marfurile mici de pe tejghea... nu mai eram eu... era el acum...

--schita-- 23 iulie 2007... TudorDombiCatalin

3 comentarii:

  1. intr-o zi te vei trezi. textul asta nu va mai fi " punct..", va fi "punct. si de la capat"...
    nimeni nu-ti va spune nimic, si asta iti va spune totul.

    RăspundețiȘtergere
  2. "oricine spunea... nimeni nu-ti va spune nimic, si asta iti va spune totul"

    eu ii mai zic, iar tacerea lui imi spune totul si nimic. oare vorbele noastre sunt la fel de mute pentru el?

    RăspundețiȘtergere